"Prietenul" meu, monstrul

    Mi-e frică. Oare cui nu îi este frică? De întuneric, de apă, de înălțime, de vorbit în public sau multe altele. Când eram mic și încă mai credeam în baubau îmi era și mie frica de întuneric. Am crescut și mi-am învins teama de monștri. Cu o singură excepție: monstrul din mine! De el îmi este cel mai frică! L-am crescut "de mic", la început ca pe un prieten imaginar cum au toți copiii cu o imaginație debordantă. Încet dar sigur prietenul meu creștea. Se hrănea cu deziluziile mele, cu furia, invidia și răutatea pe care o avem toți în unele momente. Alegea să iasă la iveala când eram nervos, deprimat și când simțeam nevoia să arunc vina pe altcineva pentru esecurile mele. Parcă îi vedeam rânjetul hâd când punea stăpânire pe mine. De ce nu l-am alungat? Bună întrebare, la care nici în ziua de azi n-am găsit răspunsul. Nu știu dacă nu am putut sau dacă nu am vrut. Poate puțin din ambele.  Sau poate încerc să mă mint singur și este doar a doua varianta. Învățasem să trăim în aceeași minte, eram yin și yang, un fel de Gollum modern. Când mă simțeam slab sau la pământ îi simțeam gheara necruțătoare cum se înfige adânc în mine. Deveneam ca o cobră regală, care își umfla gâtul, pregătită de atac, gata să scuipe veninul. Eram prea orb atunci să realizez că singurii loviți de veninul meu erau cei dragi din jur. Dar el își cerea porția, vroia din ce în ce mai mult, mă vroia doar pentru el. Ajunsesem prizonierul propriei mele minți, într-o închisoare de maximă securitate construită de mine însumi. Iar cu fiecare faptă reprobabilă mai puneam o cărămidă pe zidul și asa prea înalt. "El" se simțea cel mai bine și îi auzeam de multe ori vocea răgușită, ca a unui bătrân pervers care șoptește din umbră:

- Nu aveam nevoie de ei, nu aveam nevoie de nimeni atâta timp cât ne aveam unul pe altu. 

Anii treceau, și odată cu ei trecea și trenul vieții care pentru mine nu mai oprea în nicio gară. Eram doi călători singuratici într-un tren pe care tot noi îl conduceam, noi îl hrănesc cu energie dar nu puteam să-l stopez.  

-Trebuie să mă opresc, îmi șopteam de multe ori singur. Ce prostie să cred totuși că eram singur... El era acolo, ca un cerber care păzea porțile infernului, gata să sfâșie pe oricine se apropie de mine. Pierdusem familia, prietenii și nu lăsam pe nimeni sa intre în viața mea. Și dacă o făceam, dispărea la fel de repede cum a intrat.

    Până într-o zi când mi-am dat seama că sunt capabil și de altceva în afara de ură,  furie și deznădejde.  Orice armură are un punct slab, cât de mic, indiferent cât de priceput este meșterul care a făurit-o. Iar în cazul bărbaților se numește dragoste. Da, da, cuvântul ala "greu" pe care îl rostim rar și când suntem siguri că nu ne aud alții. Cuvântul tabu despre care nu vorbim cu băieții la o bere. Și atunci mi-a fost din nou frică. Mai frică decât îmi fusese vreodată. Pentru ca ea nu-l știa pe "amicul" meu. Și deși am avertizat-o după o vreme că o să-mi cunoască și celalalt "eu" la un moment dat, ea nu a fugit . 

-Lasă-l să vină, a spus ea zâmbind. Și a venit... mai puternic și mai necruțătoar decât a fost vreodată. Lacrimile ei de pe obraji ii mângâiau lui sufletul iar mie mi-l ardea. Deși încerci din răsputeri să te controlezi, de multe ori cazi prada propriei tale minți.

-Dă-o dracu, o să vină alta la rand, parcă îmi spunea el. Dar eu nu vroiam alta. O vroiam pe ea. Și așa, cu lacrimi în ochi, a venit sa ma îmbrățișeze și să-mi spună ușor că nu-i nimic, că toți greșim și că sunt tot ce are pe lumea asta. În timp ce o strângeam în brate și o mângâiam pe parul moale ca mătasea, m-am uitat în oglinda din spatele ei. Atunci l-am văzut pe el cum mă privește: fără mila, cu o privire feroce care nu prevestea nimic bun. Mi-a făcut semn ca nu s-a terminat,  că o să reapară mai puternic când o sa fiu iar slab, când o sa ma las guvernat de nervii iviți din nimicuri, când o sa țip la ea sau când o sa țipe ea la mine, când egoismul o să ia locul rațiunii și când nori negri o să-mi întunece judecata. Ca de obicei, nu s-a înșelat. Dar a omis un singur lucru: vine un moment în viață când trebuie sa decizi cine e șeful. "There can be only one", spunea Duncan Macleod. Totuși n-am putut să-l "ucid". În schimb l-am închis pe el în temnița în care zăcusem eu. Îl mai aud din când în când strigând cu ură: ești al meu, ești numai al meu !!!! Acum mă uit la el aproape cu milă. Nu mai este monstrul puternic și invincibil de altă dată. Acum este un bătrân înlănțuit în adâncul minții. Dar niciodată nu trebuie subestimat. Poate să atace oricând, într-o clipă de neatenție, gata sa pună stăpânire pe mintea oricui îi permite. 

   Câteodată încă mai îmi este frica de el. Ciudat, dar acum îmi place să-mi fie frica. Frica mă face mai vigilent, gata mereu de luptă, pregătit să-l înfrunt. Mă face să mă controlez mai bine când aș vrea să-i zmulg cuiva limba pentru unele cuvinte adresate, când aș vrea să-l dau cu capul de toți pereții pe șeful impertinent sau pe vanzatoarea obraznică de la magazinul din colț, care mă servește cu lehamite de parcă ea îmi face mie un serviciu.

   Mă uit pentru ultima oară în oglinda și știu că cel mai mare dușman al meu sunt eu însumi...Fiecare dintre noi are un monstru închis undeva. Unii se luptă cu el de ani de zile, alții nu l-au descoperit încă. Dar el este acolo, hibernând și așteptând ocazia perfectă să-și facă simțită prezența. Depinde de noi dacă îi permitem sau nu să o facă.