Religia și partea ei..amuzantă

    Îmi plac oamenii extrem de religioși. De cele mai multe ori sunt persoanele de care razi până te doare burta. "Dumnezeu e cu mine", "Dumnezeu mă apără de toate". Nu sunt un om religios dar îi accept și încerc să-i înteleg (cu greu) pe cei care venerează un bătrân cu barbă albă până la pământ pe care nu l-au vazut vreodată, care locuiește pe un nor și care are un fiu făcător de minuni, care mergea pe apă, transforma apa în vin și înmulțea pâinile și peștele ( păcat de ăia din Africa, erau scăpați de foamete dacă "debarca" la ei ). Cei mai mulți sunt cei care se duc sporadic la slujbe, iși fac semnul crucii când trec pe lânga o biserică, mai țin post când e trecută o sărbătoare mare în calendar. Ăștia sunt marea majoritate. Creștinii, oamenii "cu frica lui Dumnezeu".

Civilizație vs Sălbăticie

    De multe ori în societatea actuală, standardul unei vieți "bune", este dat de accesoriile și gadgeturile pe care le deții. Sunt standarde universal acceptate, într-o societate din ce în ce mai degradată. Majoritatea visează la un telefon mobil de ultimă generație, la o geantă de 'nșpe milioane, un televizor full hd cu diagonala cât peretele sau cine știe ce haine pe care le porți chiar daca nu îți plac, pentru că "așa e moda". Faci credite peste credite, rate uriașe, că doar nu poți să rămâi în urmă cu tehnologia. Cum s-ar uita la tine colegul sau colega de la muncă, dacă te afișezi în anul 2014 cu un telefon "antic"? Nu are touch?? Dar vai, e de neconceput ! Ce contează că habar nu ai să pui o melodie pe el, să instalezi un program și chiar dacă înveți lucrurile astea marunte, rar o să le folosesti. Important e să ai gadgetul, să-l pui neapărat la vedere pe masă când ieși în oras. Și nu, nu sunt hater, dețin astfel de gadgeturi dar pe care le și folosesc și le valorific la adevărata lor valoare.. Nu sunt "ultima fiță" dar sunt suficiente pentru ce am nevoie. 

"Prietenul" meu, monstrul

    Mi-e frică. Oare cui nu îi este frică? De întuneric, de apă, de înălțime, de vorbit în public sau multe altele. Când eram mic și încă mai credeam în baubau îmi era și mie frica de întuneric. Am crescut și mi-am învins teama de monștri. Cu o singură excepție: monstrul din mine! De el îmi este cel mai frică! L-am crescut "de mic", la început ca pe un prieten imaginar cum au toți copiii cu o imaginație debordantă. Încet dar sigur prietenul meu creștea. Se hrănea cu deziluziile mele, cu furia, invidia și răutatea pe care o avem toți în unele momente. Alegea să iasă la iveala când eram nervos, deprimat și când simțeam nevoia să arunc vina pe altcineva pentru esecurile mele. Parcă îi vedeam rânjetul hâd când punea stăpânire pe mine. De ce nu l-am alungat? Bună întrebare, la care nici în ziua de azi n-am găsit răspunsul. Nu știu dacă nu am putut sau dacă nu am vrut. Poate puțin din ambele.  Sau poate încerc să mă mint singur și este doar a doua varianta. Învățasem să trăim în aceeași minte, eram yin și yang, un fel de Gollum modern. Când mă simțeam slab sau la pământ îi simțeam gheara necruțătoare cum se înfige adânc în mine. Deveneam ca o cobră regală, care își umfla gâtul, pregătită de atac, gata să scuipe veninul. Eram prea orb atunci să realizez că singurii loviți de veninul meu erau cei dragi din jur. Dar el își cerea porția, vroia din ce în ce mai mult, mă vroia doar pentru el. Ajunsesem prizonierul propriei mele minți, într-o închisoare de maximă securitate construită de mine însumi. Iar cu fiecare faptă reprobabilă mai puneam o cărămidă pe zidul și asa prea înalt. "El" se simțea cel mai bine și îi auzeam de multe ori vocea răgușită, ca a unui bătrân pervers care șoptește din umbră:

- Nu aveam nevoie de ei, nu aveam nevoie de nimeni atâta timp cât ne aveam unul pe altu.