Ce iubesc românii

În ultima vreme a început să se vorbească (din nou) de Lucian Bute, care urmează să boxeze pe 25 mai la Montreal cu Jean Pascal. Refuzat de Carl Froch care i-a luat centura IBF după ce l-a bătut ca pe hoţii de cai, Bute vrea să o dea "parte în parte" cu un alt canadian ca şi el. Un fel de meci amical între doua echipe eliminate din orice competiţie importantă care (încă) vor să se mintă singure că mai înseamnă ceva în sportul respectiv. Rumble in the..familly ! În Statele Unite, patria boxului, oricum nu are acces, Froch i-a dat cu flit şi Lucica chiar se bucura de asta, deşi normal, nu recunoaşte, aşa că a zis să organizeze un meci în fata "conaţionalilor" săi pe un stadion de 60.000 locuri. Nici Ali în meciul memorabil cu Fraser, legendarul "Thrilla in Manilla" nu a strâns ataţia oameni. Dacă stai să dai crezare jurnaliştilor de la noi, o să fie plin. Păi de, cine nu ar vrea să vadă doi boxeri de casă, expiraţi? Ca şi când se bat în curtea şcolii cei mai proşti copii din clasă. Nu sunt plăcuţi de fete, sunt aleşi ultimii la fotbal şi nu sunt în gaşca cool. Te uiţi la ei dar nu poţi să iei partea unuia sau altuia din simplul motiv că te-ai obişnuit cu amândoi. Orice "părinte" işi iubeşte copilul handicapat, asta e clar. 

Dar noi, naţie ticăloasă de români, nu-l iubim pe "canadianul" Bute care se bătea cu pumnul în piept că el îi spulberă pe toţi. A avut în toată cariera un meci cu un singur boxer bine cotat. Norocul lui că nu cel mai bine cotat, că îl adunau ăia de pe jos cu făraşul. Şi aşa, aproape că a fost măcelărit. Ce să-i faci, noi îl iubim pe Patzaichin care câştiga cu pagaia rupta vâslind ca un nebun, îl iubim pe Doroftei, poate nu la fel de tehnic ca Bute dar cu o inimă de leu adevărat, care se ducea peste adversar cu faţa plină de sânge. Mai bine sânge pe faţă decât frica grotească care o avea Bute după prima serie în care l-a luat Carl Froch. Îl iubim pe Hagi care a revenit la naţională şi a purtat echipa spre victorie ca un adevărat rege în meciul cu Ungaria, o iubim pe Camelia Potec care la Atena era creditată cu ultima şansă si era văzută de toată presa (inclusiv de presa de la noi) cea mai slabă din finală. A caştigat aurul după ce a făcut în finală cursa vieţii, pe culoarul unu, fără să zică măcar odata: sunt cea mai bună. Îl iubim pe Nicu Vlad pentru că a fost un sportiv uriaş şi pentru că nu se bătea cu pumnul în piept că el e cel mai bun. O iubim pe Gabi Szabo care era împinsă şi busculată de adversare mult mai puternice şi totuşi reuşea să le întreacă, câstigând medalii olimpice şi titluri mondiale, iubim fetele de la gimnastică, inclusiv palmele lor crăpate mai rău ca ale celor care dau la sapă. Iubim canotoarele care trăgeau ca nişte robi la galere. Iubim multe deşi nu suntem iubiţi de mulţi. Suntem consideraţi un popor cald şi primitor de către turiştii străini. Dar cu toate astea, mulţi nu iubim mediocritatea. Nu toţi ne identificăm cu un sportiv care s-a bătut numai cu pensionari. Deşi pare greu de crezut, nu toţi ne visăm Bute şi nu toti visăm la coroana lui de porţelan care s-a făcut praf la prima adiere mai serioasă de vânt. 

Baftă şi felicitări canadianule. Ai mai băgat în cont 2 milioane de  $ cu ocazia meciului. Veni, vidi...fără vici. Doar vicii (şi dorinţa de a avea saci de box în loc de adversari adevăraţi tot la categoria asta intră).